Iubirea

Am fost învãţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu cã pânã şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie sã fie o problemã a minţii. Iubirea aparţine inimii, însã întreaga noastrã societate a încercat sã o ignore, deoarece ea nu este logicã, ea nu este raţionalã, iar mintea a fost educatã cã tot ceea ce este ilogic e greşit, cã numai lucrurile logice sunt corecte. Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignoratã, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlãturatã din existenţa noastra, ea a fost aproape în întregime redusã la tãcere. Nu i s-a dat niciodatã şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodatã posibilitatea actualizãrii propriului potenţial. Mintea este, deci, aceea care dominã. Mintea este bunã atunci când e vorba de bani, mintea este bunã atunci când e vorba de ambiţie, însã ea nu este de nici un folos atunci când este vorba de iubire. Banii, rãzboiul, dorinţa, ambiţiile - iubirea nu poate fi pusã în aceeaşi categorie cu ele. Iubirea are o altã sursã în fiinţã voastrã, ea se gãseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie.
Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie rãzboiul insistã asupra unei educatii a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapãrat un obstacol. Dacã eşti soldat şi ai inimã, îţi este cu neputinţã sã ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armã pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: "aşa cum ai o soţie, copii, o mamã şi un tatã care te aşteaptã, tot astfel şi acest biet om trebuie sã aibã o soţie, copii, mamã şi tatã care îl aşteaptã; cu toţii îl aşteaptã sã se întoarcã acasã." El nu ţi-a facut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militarã? Pentru a fi promovat în grad?
Dacã încercaţi sã vã imaginaţi modul în care societatea ar putea deveni perfectã, pânã la urmã renunţaţi - pare cu neputinţã. Existã atât de multe conflicte. Şi se pare cã nu existã nici o cale de a ajunge la armonie. O societate umanã armonioasã este posibilã - ar trebui sã fie posibilã - deoarece ar reprezenta pentru fiecare prilejul cel mai favorabil de a evolua, de a fi el însuşi. Fiecare ar avea la dispoziţie cele mai bune posibilitãţi. Se pare, aşadar, cã modul de a fi al societãţii contemporane este absolut stupid. Cei care creeazã utopii nu sunt nişte visãtori, însã aşa-zişii realişti, care îi condamnã, sunt cu adevãrat stupizi. Toţi sunt însã de acord asupra unui lucru: cã trebuie sã se faca ceva în legãturã cu societatea. Atât unii cât şi ceilalţi se ocupã numai de societate. Şi aceasta este greşeala lor. Aşa cum vãd eu lucrurile, utopia nu este ceva care se realizeazã; este ceva posibil, însã trebuie mers direct la cauze, nu la simptome. Iar cauza se gãseşte în individ, nu în societate.
Omul a uitat cine este cu adevãrat. El este aproape hipnotizat de o anumitã idee despre sine însuşi, pe care o poartã cu sine toatã viaţa, fãrã sã ştie cã nu este el, ci numai umbra sa. Iar aceastã umbrã nu poate cunoaşte nici un fel de împlinire.