Minunile de la Aiud

A nu te trăda pe tine însuţi

Atunci când oamenii intră într-o relaţie, există o tendinţă de „a i se lăsa pradă", aşa cum face un animal atunci când este prins de un altul. Acesta este un fel de „falsă capitulare", un mod de a ceda al­tuia puterea ta. Aceasta pune bazele unei agresiuni viitoare.

Vă îndemn să intraţi într-o relaţie cu încetul şi pe deplin conşti­enţi, ca să nu renunţaţi complet la voi înşivă. Dorinţa de a-i face plăcere celuilalt, de a fi plăcut şi acceptat, de a fi iubit şi adorat, depăşeşte foarte repede graniţele şi devine trădare de sine. Trebuie să vă daţi seama că re­laţiile pot crea dependenţă. Ele vă pot oferi ocazia de a scăpa de voi în­şivă, de a evita să vă simţiţi sentimentele.

Dacă sunteţi nefericiţi în viaţă, o relaţie poate oferi o scăpare tem­porară de griji dar, mai devreme sau mai târziu, problemele voastre re­vin. Şi ele vor fi exacerbate prin pretenţiile şi aşteptările emise de parte­nerul vostru. Atunci când programele ascunse ale ego-ului ies la supra­faţă, amândoi vă simţiţi dezamăgiţi, ba chiar trădaţi. Starea emoţională a unei noi relaţii promite mai mult decât poate da vreodată. Dacă trăiţi ex­perienţa lui „a te îndrăgosti", să fiţi siguri că puteţi trăi şi experienţa lui „a te des-îndrăgosti".

Insăşi expresia „a-ţi cădea cu tronc" ar trebui să vă spună că această experienţă se referă la trădare de sine. In ce alt domeniu al vieţii ar fi cineva de acord „să cadă" şi să considere asta ca pe ceva minunat? Intreaga tradiţie romantică sugerează că acest lucru este o formă de tră­dare de sine acceptată pe plan social şi aproape instituţionalizată.

Exact aşa cum copilul construieşte un sine fals pentru a face faţă pretenţiilor şi aşteptărilor lipsite de raţiune, impuse încă de timpuriu, tot aşa şi adultul creează o „falsă capitulare" în faţa unei persoane iubite, pentru a uşura durerea izolării personale şi sociale. Motivul pentru care această capitulare e falsă este că ea nu face faţă la apariţia violentă a păr­ţii întunecate. De îndată ce într-o relaţie apar fricile neasimilate, subconştiente, sentimentul de „îndrăgostire" dispare repede. Dacă aceasta ar fi o adevărată capitulare, o unire sacră a doi oameni dedicaţi propriei evo­luţii spirituale, cât şi evoluţiei celuilalt, partea întunecată ar fi acceptată şi îmbrăţişată în lumina abnegaţiei comune faţă de adevăr, autenticitate şi conştientă.

Intr-o adevărată capitulare şi acceptare, nu-ţi alegi partenerul nu­mai pentru că el sau ea te face „să te simţi bine". Partenerul este ales deoarece, pe lângă starea de bine, există o viziune împărtăşită şi o ho­tărâre comună de a evolua. Se creează un context, un mediu vindecător, în care şinele este şi îngrijit şi provocat spre evoluţie. Acesta este un parteneriat conştient. El are tendinţa de a fi opusul lui „a te îndrăgosti", de­oarece nu înseamnă trădare de sine. Mai degrabă, este o hotărâre fermă de a fi prezent în tine însuţi şi alături de cealaltă persoană, prin suişurile şi coborâşurile experienţei.

Majoritatea relaţiilor se desfac de îndată ce apar necazurile. Pro­misiunea „a fi împreună la bine şi la rău" este, pentru majoritatea oame­nilor, o chestie absurdă pentru că mulţi merg la altar fără să-şi fi acor­dat timpul suficient pentru a se cunoaşte. Acesta este motivul pentru care ar trebui descurajate căsătoriile formale. Căsătoriile ar trebui să se înche­ie numai după ce cuplurile au locuit împreună cel puţin trei ani.

Majoritatea relaţiilor nu supravieţuiesc acestei perioade de trei ani de explorare reciprocă. De fapt, multe relaţii nu supravieţuiesc nici peri­oadei de „îndrăgostire". Asta, deoarece, pentru majoritatea oamenilor, relaţiile reprezintă o formă de dependenţă. In esenţă, ele sunt o formă de abuz pornit din dorinţa reciprocă de „a se simţi bine" şi de a evita dure­rea, fragmentarea şi izolarea sinelui.

Oricât de mult s-ar strădui, nici un cuplu nu poate evita partea în­tunecată a experienţei. Starea de cuplu nu reprezintă niciodată un pana­ceu pentru rănile şi traumele psihicului individual. In cel mai bun caz, ea este o încăpere pentru incubaţie. In cel mai rău caz, ea este o succesiune de explozii - întrucât toate „Linile" noastre subterane sunt scoase la lu­mină, din cauza delictelor şi violenţelor reciproce.

Oricât ar fi de greu de crezut, în majoritatea relaţiilor siguranţa emoţională nu este de găsit. Aceasta, deoarece majoritatea relaţiilor cre­ează dependenţă şi sunt temporare. Ele se sfârşesc în neîncredere reci­procă şi/sau în părăsire. Dar atunci când ne îndrăgostim, ne aşteptăm ca celălalt să ne ofere nu numai siguranţă, ci şi stare permanentă de bine. Dacă ar exista un scenariu în viaţă, acesta ar trebui să fie! Ce mod mai bun de a vă pedepsi pe voi înşivă poate exista, decât să intraţi într-o relaţie distructivă, după ce de abia aţi ieşit din alta?!

Desigur, întrebarea se pune cum să evităm acest scenariu de a ne „îndrăgosti" şi de a ne trăda pe noi înşine? Răspunsul este nu să refu­zăm de a ne îndrăgosti sau să căutăm să ne izolăm, ci să ne „îndră­gostim" în mod conştient, sau pur şi simplu, „să fim" îndrăgostiţi.

A fi îndrăgostit înseamnă a fi prezent alături de cealaltă persoană prin suişurile şi coborâşurile experienţei. Inseamnă a observa atracţia, a observa judecăţile care se ivesc. A observa dorinţa de a face plăcere sau de a fi îngrijit. A vedea când suntem acceptaţi necondiţionat şi când sim­ţim condiţii ce sunt impuse asupra darului acceptării şi iubirii.

Inseamnă a intra în acea relaţie cu ochii deschişi, văzând tot ceea ce oferă ea. înseamnă a nu vedea selectiv. A nu vedea numai ceea ce vrem să credem. Inseamnă a-i spune celeilalte persoane adevărul despre ceea ce simţi, Incă de la bun început. Nu numai a împărtăşi admiraţia şi aprobarea reciprocă, ci şi fricile şi judecăţile. Inseamnă a nu ascunde adevărul, unul faţă de celălalt.

Dacă poţi să ţii ochii deschişi, pe măsură ce explorezi atracţia pe care o simţi faţă de celălalt, eviţi sindromul „falsei capitulări". Rămâ­nând treaz de-a lungul întregului proces, poţi evita durerea şi dezamă­girea de a te trezi după o lună sau după un an şi a descoperi că totul a fost numai un vis.

Totul se reduce la o singură întrebare: „Cât de onest vrei să fii?"

Vrei să fii conştient de sentimentele tale şi să-ţi spui ţie însuţi ade­vărul? Vrei să fii conştient de sentimentele tale şi să spui partenerului tău adevărul? Vrei să trăieşti pe deplin sau să te trădezi pe tine însuţi? Dacă-ţi răspunzi cu sinceritate, vei şti în mod clar unde te afli în cadrul relaţiei.

De îndată ce ai ceva de ascuns, în psihicul tău va acţiona înşelăto­ria . Are prea puţină importanţă că este lucrarea sinelui fals sau a falsei capitulări. Lipseşte o parte din tine. Unde a plecat? Şi cine eşti tu fără ea?

Toate măştile trebuie smulse, dacă vrem să stăm faţă în faţă cu noi înşine şi unul cu celălalt. Până atunci, nu e altceva decât un carnaval, un ritual al unui dans făcut în public, al cărui înţeles a fost uitat.

Aminteşte-ţi, fratele meu şi sora mea. Eu văd cine eşti. Eu văd faţa din spatele măştii.

Nu te mai ascunde de mine. Nu te mai trăda pe tine însuţi.

Incetează de a mai căuta plăceri şi de a evita durerea.

Stai drept în tine însuţi. Fă-te vizibil. Fii vulnerabil. Spune ade­vărul. Asta îţi cer.

A demonta ruşinea

Atâta timp cât se emit judecăţi, va fi ruşine în lume. Ruşinea este convingerea că ceea ce este fals este adevărat. Este percep­ţia răsturnată asupra lumii. Ruşinea spune „sunt rău". Acest lucru nu este adevărat şi nu poate fi niciodată adevărat. Dar voi îl credeţi şi proiectaţi această credinţă asupra surorilor şi fraţilor voştri.

De fiecare dată când emiteţi o judecată asupra unei alte fiinţe umane, vă reîntăriţi propria voastră ruşine.

Pacea nu va veni în lume, până când ea nu vine în inima voastră. Şi nu poate veni în inima voastră, atâta timp cât vedeţi duşmani sau oa­meni „răi" în jurul vostru.

Fiecare rău pe care-l percepeţi în lume, indică un loc în inima voas­tră în care nu există iertare şi care cere să fie vindecat. Incetaţi de a-i mai judeca pe alţii, încetaţi jocul blamărilor. Vedeţi fiecare judecată exact ca ceea ce este ea: un atac împotriva voastră înşivă, un atac împotriva fiu­lui lui Dumnezeu, o adâncire a propriei voastre ruşini.

Tu, prieten al meu, eşti unicul fiu al lui Dumnezeu, exact aşa cum sunt şi eu. Lumea există doar în cadrul credinţelor şi experienţelor tale.

Iadul există doar în cadrul judecăţilor tale.

Raiul există doar în cadrul dragostei tale.

Dar tu pretinzi că eşti o victimă a acestei lumi. Tu pretinzi că exis­tă un „diavol" în afara credinţelor tale, sau un „rău" care nu are legătură cu judecăţile tale. Acest lucru nu este adevărat. Fiecare rău provine din judecăţile tale şi fiecare diavol provine din proiecţia ruşinii tale.

Nu încerca să vezi că drama se întâmplă în afara ta, pentru că ast­fel vei pierde cheia împărăţiei.

Cei care se văd pe ei înşişi ca pe nişte victime, îşi vor pierde din putere. Cei care se văd ca slabi, nu vor depăşi obstacolele din viaţa lor.

Drama ruşinii şi blamării se întâmplă numai în mintea ta şi acolo trebuie ea mutată.

Pentru o clipă, hotărăşte-te să crezi: „Sunt vrednic de a fi iubit; de a fi acceptat; sunt vrednic." Şi starea ta de victimă ia sfârşit.

Hotărăşte-te să crezi: „Sunt capabil de a-l iubi pe fratele meu, in­diferent de modul în care el se comportă cu mine" - şi legăturile inviz­ibile ale proiecţiei se vor desface.

Tu eşti cel care deţine cheia împărăţiei. Te invit să o foloseşti.

Dă dragostea pe care o ai de dat  şi dragostea după care tânjeşti se va întoarce la tine, probabil atunci când te aştepţi cel mai puţin.

Dar­­­­ul iertării pe care ţi-1 dai ţie însuţi se extinde asupra tuturor fiinţelor omeneşti. Treptat, lanţul ruşinii şi blamării se transformă în punţi ale iertării.

Intre fiecare dintre trupurile care pare a separa o minte de alta ia fiinţă un pod. între gândurile „nu sunt vrednic de a fi iubit" şi „el/ea nu mă tratează cu dragoste" se creează un pod de autoconsideraţie pe care numai cel drept îl poate trece.

Ceea ce eşti gata să-i dai altuia, ţie îţi dai. Dacă oferi iubire plină de devotament, iubire care priveşte dincolo de vină şi se ridică deasupra judecăţii, cum crezi că poţi primi ceva mai prejos?

Aceasta este o lume circulară. Ce pleacă, vine înapoi şi vicever­sa. Doar aparent este lineară. Ea doar pare că există în timp şi spaţiu.

Adevărul este că gândul şi acţiunea sunt simultane. Nu există „un­deva acolo". Aici şi acolo locuiesc împreună. De îndată ce gândeşti „nu sunt vrednic", apare o experienţă care să-ţi confirme acest gând.

Aceasta nu este o pedeapsă de la Dumnezeu, ci o mărturie a pute­rii minţii tale. Nu-L acuza pe Dumnezeu pentru nefericirea aparentă care ţi se întâmplă. Nu-1 acuza pe vecinul tău, pe soţ sau soţie, sau pe copilul tău. Nu te acuza nici măcar pe tine însuţi. Cere doar să vezi lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat - eliberate de judecată. Vezi cum tu însuţi ai chemat acel eveniment şi el a răspuns imediat chemării tale. Vezi toate acestea, fără să te pedepseşti pe tine însuţi. Vezi toate acestea, fară să pe­depseşti pe străinul care a venit la uşă să-ţi aducă mesajul. Vezi-1, pur şi simplu, acceptând - fiind împăcat cu tine însuţi şi cu experienţa ta.

Dumnezeu vine la tine sub multe forme. Fiecare lucru care ţi se în­tâmplă în viaţă este o parte din experienţa ta legată de Dumnezeu.

Dacă experienţa este dureroasă, întreabă: „Ce pot învăţa eu din această durere?"

Nu-i cere durerii să dispară. Nu respinge lecţia. Asta, deoarece fie­care lecţie respinsă se întoarce sub o altă formă. întreabă în schimb: „Iubite Doamne, ce ai vrea Tu să învăţ din asta?"

Tatăl şi Mama Creaţiei îţi cer doar ceea ce contribuie la trezirea ta. Asta, deoarece ei s-au trezit şi doresc ca tu să faci acelaşi lucru. Dragos­tea lor pentru tine este atât blândă, cât şi aspră. Un singur gen de dragoste nu este suficient. Este necesar să ai atât dragostea tatălui, cât şi dragostea mamei.

Roagă-te la Tatăl pentru curaj şi la Mamă pentru blândeţe. Cu aju­torul curajului treci prin fricile tale. Cu ajutorul blândeţii îţi deschizi inima.

Paul Ferrini - Linistea inimii

Iubirea

Am fost învãţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu cã pânã şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie sã fie o problemã a minţii. Iubirea aparţine inimii, însã întreaga noastrã societate a încercat sã o ignore, deoarece ea nu este logicã, ea nu este raţionalã, iar mintea a fost educatã cã tot ceea ce este ilogic e greşit, cã numai lucrurile logice sunt corecte. Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignoratã, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlãturatã din existenţa noastra, ea a fost aproape în întregime redusã la tãcere. Nu i s-a dat niciodatã şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodatã posibilitatea actualizãrii propriului potenţial. Mintea este, deci, aceea care dominã. Mintea este bunã atunci când e vorba de bani, mintea este bunã atunci când e vorba de ambiţie, însã ea nu este de nici un folos atunci când este vorba de iubire. Banii, rãzboiul, dorinţa, ambiţiile - iubirea nu poate fi pusã în aceeaşi categorie cu ele. Iubirea are o altã sursã în fiinţã voastrã, ea se gãseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie.
Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie rãzboiul insistã asupra unei educatii a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapãrat un obstacol. Dacã eşti soldat şi ai inimã, îţi este cu neputinţã sã ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armã pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: "aşa cum ai o soţie, copii, o mamã şi un tatã care te aşteaptã, tot astfel şi acest biet om trebuie sã aibã o soţie, copii, mamã şi tatã care îl aşteaptã; cu toţii îl aşteaptã sã se întoarcã acasã." El nu ţi-a facut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militarã? Pentru a fi promovat în grad?
Dacã încercaţi sã vã imaginaţi modul în care societatea ar putea deveni perfectã, pânã la urmã renunţaţi - pare cu neputinţã. Existã atât de multe conflicte. Şi se pare cã nu existã nici o cale de a ajunge la armonie. O societate umanã armonioasã este posibilã - ar trebui sã fie posibilã - deoarece ar reprezenta pentru fiecare prilejul cel mai favorabil de a evolua, de a fi el însuşi. Fiecare ar avea la dispoziţie cele mai bune posibilitãţi. Se pare, aşadar, cã modul de a fi al societãţii contemporane este absolut stupid. Cei care creeazã utopii nu sunt nişte visãtori, însã aşa-zişii realişti, care îi condamnã, sunt cu adevãrat stupizi. Toţi sunt însã de acord asupra unui lucru: cã trebuie sã se faca ceva în legãturã cu societatea. Atât unii cât şi ceilalţi se ocupã numai de societate. Şi aceasta este greşeala lor. Aşa cum vãd eu lucrurile, utopia nu este ceva care se realizeazã; este ceva posibil, însã trebuie mers direct la cauze, nu la simptome. Iar cauza se gãseşte în individ, nu în societate.
Omul a uitat cine este cu adevãrat. El este aproape hipnotizat de o anumitã idee despre sine însuşi, pe care o poartã cu sine toatã viaţa, fãrã sã ştie cã nu este el, ci numai umbra sa. Iar aceastã umbrã nu poate cunoaşte nici un fel de împlinire.

Banii

Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv cã nu am fost în stare sã punem la punct un sistem financiar sãnãtos, în care banii sã deserveascã întreaga omenire, şi nu sã devinã obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii reprezintã un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lãcomie. Astfel, banii nu reprezintã decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvatã schimbului; nu existã nimic rãu în ei. Însã felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit. Dacã nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţã este o catastrofã. Şi toatã viaţa încerci sã câştigi bani, prin orice mijloace. Dacã ai bani, asta nu schimbã cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar aceastã dorinţã nu mai are limite. Şi în cele din urmã ai atât de mulţi bani - cu toate cã nu sunt destui, nu sunt niciodatã destui, sunt însã mai mulţi decât ai altora - încât începi sã te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însã îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga.
Astfel, vor exista douã categorii de fiinţe: prima - cele care încep sã facã
donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua - cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuã angoasã. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat este cã respectiva fiinţã a lucrat din greu, o viaţã întreagã, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sãdeşte dorinta, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic. Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpãra orice, în afarã de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpãrat. Însã nimãnui nu îi pasã de aceste lucruri. Meditaţia nu poate fi cumpãratã, iubirea nu poate fi cumpãratã, nici prietenia sau gratitudinea; însã nimãnui nu îi pasã de acestea.

Viata si individul

Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuã. Dar oamenii au impresia cã ei înşişi reprezintã ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenitã; viaţa este o continuã schimbare. Cu cât existã mai multã schimbare, cu atât viaţa este mai abundentã. Iar o viaţã abundentã aduce cu sine extraordinare schimbãri, clipã de clipã.
Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior. Şi nu existã nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însã aceasta nu înseamnã cã Rabindranath Tagore este superior pentru cã nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred cã fiecare reprezintã o manifestare unicã. Trebuie deci sã
renunţãm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi sã le înlocuim cu ideea nouã de unicitate. Într-adevãr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multã iubire şi vei vedea cã fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.
Fã pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximã plãcere ţie şi celor din jurul tãu. Fã ceva care sã înalţe în tine un cântec şi sã creeze un ritm al celebrãrii în jurul tãu. O astfel de viaţã o numesc religioasã. Ea nu se bazeaza pe principii, pe disciplinã şi nici pe legi. Ea se rezumã la o singurã idee: aceea de a-ţi trãi viaţa în mod inteligent.
Obedienţa are o anumitã simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţã de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentã întreabã întotdeauna: "De ce ? De ce trebuie sã fac acest lucru? Pânã când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele, nu mã voi implica în realizarea lui." Numai aşa devine cu adevãrat rãspunzatoare.
Este imposibil pentru un sfânt sã fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfant. (Osho)

AICI SI ACUM

Nu eşti niciodatã mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dãruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptã întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plãnuit sã fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tãu potenţial. Tu încerci sã fii ceea ce vor alţii sã fii, însã acest lucru nu te va putea mulţumi niciodatã. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: "Poate cã ceea ce ai nu este suficient; strãduieşte-te sã obţii mai mult!" Atunci încerci sã obţii mai mult, începi sã cauţi. Şi toatã lumea apare cu o mascã zâmbitoare, toatã lumea zâmbeşte fericitã, astfel încât fiecare vrea sã-i pãcãleascã pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tãu, o mascã, astfel încât ceilalţi cred cã eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tãu, ai impresia cã ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveste însã iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlãdie, mai frumoasã. Acestea sunt iluziile pe care le creeazã distanţa. Când te apropii însã mai mult, începi sã vezi cã nu este chiar aşa. Dar oamenii rãmân la distanţã unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţã; o apropiere prea mare ar fi periculoasã, s-ar putea ca ei sã vadã ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţ
i vine imediat ideea cã banii reprezintã cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare sã fie! Aşa ca alergi dupã bani. Un altul este mai sãnãtos; alergi dupã sãnãtate! Un altul face altceva şi aratã foarte mulţumit - îl urmãreşti! Dar de fiecare datã e vorba de celãlalt...
Societatea a aranjat lucrurile astfel încât sã nu îţi pui niciodatã problema propriului tãu potenţial. Şi toatã nefericirea provine din faptul cã nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toatã nefericirea şi toatã competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasã cã alţii au mai mult, cã nu eşti tu cel care are mai mult. Dacã vrei ca iarba sã fie mai verde, nu are rost sã priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu ca iarba sã fie mai verde!
Omul trebuie sã fie înrãdãcinat în propria sa energie potenţialã, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumitã astfel, încât acest fapt vi se va pãrea pur şi simplu incredibil.
 (Osho)

Percepţia egalităţii

Starea de a fi în trup îţi dă oportunitatea de a explora convingerea
greşită că nevoile tale sunt diferite de nevoile altora. De îndată
ce începi să-ţi dai seama că nevoile tale sunt aceleaşi cu nevoile altora, vălul începe să se ridice. încetezi de a mai avea nevoie de un tratament special. încetezi de a mai acorda altora un tratament special. Ceea ce doreşti pentru unul, doreşti pentru toţi. Nu faci ca o persoană să fie mai importantă decât celelalte.
Percepţia egalităţii este începutul transcendenţei trupului şi a lumii fizice. Atunci când nu mai ai nevoie să te ţii pe tine însuţi separat de alţii, poţi să faci servicii fără ataşamente. Poţi să dai, fără să ai nevoie să ştii cum este primit darul. Serviciul este o oportunitate, nu o îndatorire. Atunci când faci un serviciu, nu tu eşti cel care serveşte. Nu poţi să faci un serviciu şi să ai, în acelaşi timp, şi o identitate.
Poţi să fii de ajutor, numai în măsura în care nu ai intenţii ascunse. Atunci când ai nevoie să îi „ajuţi" pe alţii, îţi ascunzi doar, într-un mod inteligent, propria ta nevoie de ajutor.
După cum vezi, ţinta nu este să te mişti dincolo de trupul tău sau dincolo de această dimensiune. Ţinta este să renunţi la credinţa în separare, cea care naşte percepţia că un trup este diferit de altele.
In esenţa lor, toate trupurile sunt la fel. In esenţa lor, toate nevoile trupului sunt aceleaşi. In esenţa lor, toate nevoile emoţionale sunt aceleaşi, în esenţa lor, toate credinţele în separare sunt aceleaşi.
Când te ajut pe tine, mă ajut pe mine. îi ajut pe mama şi pe tatăl meu. îl ajut pe vărul meu de-al treilea. îl ajut pe beţivul de la colţul străzii. Ajutorul meu se îndreaptă către toţi cei care au nevoie de el. Ajutorul nu are nimic de-a face cu mine ca cel care ajută, sau cu tine ca cel care eşti ajutat - în afară de pura noastră dorinţă de a da şi de a primi în acel moment. Ajutorul este pentru unul - şi pentru toţi. Nu-l poţi oferi unuia, fără să-l oferi tuturor. Şi nici nu-l poţi oferi tuturor, dacă nu-l oferi unuia.
Nu există timp sau spaţiu între unul şi ceilalţi. Fiecare este conţinut în celălalt.

Paul Ferrini - Linistea inimii

Trei stadii de conştientă

Există trei stadii în dezvoltarea conştientei umane. Primul stadiu este Cunoaşterea Subconştientă. Condus de instinct şi emoţii, acesta este nivelul omului de demult - sau al omului ca animal.

Al doilea stadiu este Cunoaşterea Conştientă. El se caracterizează prin căutarea de informaţii, care construieşte intelectul - dar care, în cele din urmă, ajunge la gol spiritual. Acesta este nivelul omului modern, al omului ca gânditor.

Al treilea stadiu este Cunoaşterea Supra-Conştientă. Este nivelul renunţării totale la orice soluţie intelectuală, la orice nevoie de a contro­la sau planifica. El se caracterizează prin necunoaştere conştientă.

Este nivelul persoanei divine, al co-creatorului. Voi vă aflaţi în­tr-un moment în care stadiul al doilea începe să se încheie şi ia naştere stadiul al treilea.

Intrarea în stadiul al treilea cere un mod diferit de a trăi, atât din punct de vedere individual, cât şi colectiv. Ea cere respingerea minţii ca­re controlează, cât şi o investigare completă a acelei minţi, a fricilor pe care ea se bazează şi a inutilităţii totale a creaţiilor ei.

Trăind în frică, mintea-ego caută siguranţă, dar nu o găseşte nicio­dată. Dat fiind faptul că nu îşi investighează niciodată propriile frici, ea este în permanenţă mânată de frică în mod inconştient, iar creaţiile ei sunt proiecţii inconştiente ale acelei frici. Acestea includ toate dramele din cadrul relaţiilor.

Frica trebuie să fie privită în faţă. Trebuie să se acţioneze asupra ei. Trebuie să fie conştientizată. Astfel se aduce întunericul la lumină. Se pune capăt prăpăstiei dintre ego şi spirit, dintre ce este înăuntru şi ce este în afară. Lumina care vine atunci când întunericul a fost pe deplin explo­rat, nu este aceeaşi lumină care exista acolo, atunci când întunericul a fost dat la o parte.

In primul stadiu respingi întunericul, deoarece îţi esie frică de el. In al doilea stadiu îl dai deoparte, încercând să-1 explici. în al treilea sta­diu, îmbrăţişezi întunericul şi îl integrezi.

In al doilea stadiu, bucuria ta era ca o pojghiţă subţire, gata să cra­pe. Orice provocare mai puternică o putea rupe.

In al treilea stadiu, bucuria ta este foarte profundă. Provocările sunt acceptate şi aduse la perfecţiune. Intr-o bucurie atât de profundă, nu există loc nici măcar pentru posibilitatea pedepsei. Aceasta nu este bucu­ria lui Adam în grădină. Este bucuria lui Iov în deşert.

Stadiul al treilea se referă la desfiinţarea orgoliului minţii-ego. In primul stadiu, omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Vechiul Testament este învăţătura pentru stadiul întâi al omului. El spune: „Fă aşa, pentru că, altfel, Dumnezeu te va pedepsi!". Este vorba de frică la nivelul emoţional cel mai profund. De aceea Dumnezeu, în mânia Sa, distruge oraşe întregi. Mesajul către om este „trebuie să devii conştient de Dumnezeul din afara ta".

în stadiul al doilea, omul este conştient de Dumnezeu, dar încă se­parat de El. Noul Testament este învăţătura pentru cel de-al doilea stadiu al omului. El spune: „Dumnezeu nu e răzbunător. El te iubeşte şi-ţi cere să vii şi să-I accepţi învăţătura. Viaţa ta va fi mai fericită dacă-I faci loc lui Dumnezeu în ea". învăţăturile celui de-al doilea stadiu se concentrea­ză asupra a ceea ce vei pierde, dacă îl ţii pe Dumnezeu afară din viaţa ta. Ele sunt învăţături care vor să convingă, bazate încă pe frică şi separare.

Invăţătura mea a fost întotdeauna o învăţătură pentru stadiul al treilea. întotdeauna v-am spus: „îl veţi găsi pe Dumnezeu în inimile voastre şi în inimile fraţilor voştri. Dumnezeu nu poate fi niciodată sepa­rat de voi, deoarece esenţa voastră este divină". Dar, atunci când învăţă­tura pentru stadiul trei este auzită de urechi din stadiul doi, rezultatul este o interpretare potrivită stadiului al doilea.

Acum, lucrurile se schimbă.

Mulţi dintre voi aud învăţătura, aşa cum a fost ea dată iniţial. In vieţile voastre de zi cu zi, sunteţi în comuniune cu mine. în permanenţă îmi cereţi îndrumare şi sprijin. Ajungeţi să vă daţi seama că nu ştiţi ni­mic, că, practic, tot ce aţi fost învăţaţi despre mine sau despre învăţătu­ra mea este fals şi trebuie să fie respins. Ştiţi că singurul mod în care mă puteţi auzi este prin propria voastră inimă - şi prin acceptarea completă a experienţei voastre. Aceasta este esenţa gestului vostru de a vă lăsa în voia mea.

Acum, voi cereţi în mod simplu şi direct o cale lipsită de frică. în­trebaţi cum să rămâneţi în momentul prezent. Vreţi să puneţi în practică ceea ce propovăduiţi. Vreţi să fiţi şi participanţi şi observatori, şi modele şi învăţători.

Acum există mulţi apostoli, mult mai mulţi decât au fost atunci când eu eram prezent fizic în lumea voastră. Acum, putem trece împre­ună la stadiul al treilea şi putem trăi experienţa renunţării celei mari – a ruperii de trecut şi a instaurării stării de graţie ca ghid în vieţile voastre.

Vinerea Mare

Vinerea Mare, ziua răstignirii

Autor:  Florian Bichir

Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştelui, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Astăzi este ziua în care Hristos a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Din acest motiv, Vinerea Mare este zi de post negru.

Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conotaţiile legate de aceste denumiri sunt date de ceea ce se întâmplă în această zi: se numeşte Vinerea Paştilor, pentru că este ultima vineri dinaintea Paştelui; Vinerea Patimilor, deoarece în această zi a pătimit şi a fost răstignit Iisus Hristos; Vinerea Seacă, pentru că cei mai mulţi români au obiceiul de a posti post negru. Adică nu mănâncă şi nu beau nimic toată ziua. Mai este numită Vinerea Mare pentru că este ultima vineri din Săptămâna Mare.

Scoaterea Epitafului

În Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El. Patimile Mântuitorului impun, de asemenea, o serie de slujbe speciale, deosebit de impresionante. Slujbele din această zi cuprind: Denia de Joi seara (în timpul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii“ care vorbesc despre Pătimirile Domnului), Ceasurile împărăteşti (de vineri dimineaţa), Vecernia (în timpul căreia se face şi „Punerea în mormânt“ sau scoaterea Epitafului în mijlocul bisericii, spre închinare) şi Pavecerniţa. Este o zi aliturgică în bisericile ortodoxe, o zi în care, în respectul faţă de Patimile Domnului, nu se oficiază Sfânta Liturghie. Slujbele încep cu Ceasurile împărăteşti, care se citesc doar în ajunurile marilor sărbători (Crăciun, Bobotează etc.). După Ceasurile împărăteşti se face Vecernia zilei următoare, în timpul căreia, într-un anumit moment, numit Stihoavnă, se scoate Sfântul Aer sau Sfântul Epitaf - o bucată de pânză pe care este zugrăvită pogorârea în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf, aşezat pe o masă în mijlocul bisericii, în faţa crucii, stă înconjurat de lumânări şi cu Evanghelia deasupra. Credincioşii trec prin faţa lui, îngenunchează de trei ori şi sărută picioarele Mântuitorului. Apoi credincioşii trec pe sub această masă pe care este aşezat Sfântul Aer, reflectând în plan simbolic pogorârea în mormânt.

Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile păcatului lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia cărturarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora Iisus le-a făcut mult bine.

Prohodul Domnului

Înspre seară, după spovedirea credincioşilor - doar cazurile speciale se pot spovedi astăzi: bolnavii, femeile însărcinate etc. -, se oficiază Denia Sâmbetei celei Mari. După Psalmii Utreniei, soborul de preoţi iese în mijlocul bisericii, în faţa Sfântului Epitaf. Se oficiază Prohodul Domnului, poate cea mai gravă, solemnă şi patetică slujbă a ortodoxiei. Credincioş ii, cu lumânări în mâini, ascultă cum soborul citeşte câteva stihuri în care este vorba despre moartea Mântuitorului, despre pogorârea Sa în iad şi în care se anunţă Învierea.

La sfârşitul acestei Denii, preoţii iau Sfântul Epitaf şi, urmaţi de credincioşi, înconjoară de trei ori biserica, cu lumânări aprinse în mâini. După aceasta, se intră iarăşi în biserică. În timp ce preoţii ţin ridicat Epitaful la intrarea în biserică, credincioşii trec pe sub el, atingându-l cu mâna. La sfârşitul slujbei, se mai oficiază două cântări şi se citeşte o Evanghelie, după care credincioşii se retrag, cu lumânările în mâini, către case.

TAINA CREŞTINISMULUI

„Cu moartea pe moarte călcând“

„Hristos trece prin moarte «cu moartea pe moarte călcând» şi, când Înviază, nu mai revine în lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul şi trupul în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Hristos Se mai arată după Înviere de câteva ori, ca să certifice că Învierea Sa este reală, dar viaţa Lui nu mai este existenţă biologică din lumea aceasta. Moartea şi Învierea lui Hristos concentrează în ele taina creştinismului care nu este simplă morală, nu este o doctrină filosofică, ci este taina vieţii veşnice dăruită oamenilor începând încă din lumea aceasta.

De aceea, fără Sărbătoarea Sfintelor Paşti, creştinismul nu rămâne decât o morală filosofică. Creştinismul este în primul rând viaţă în Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Să rugăm pe Hristos- Domnul ca în ziua Sfintelor Paşti să cântăm aşa cum Biserica lui Hristos, încă din secolul al IV-lea mărturiseşte folosindu-se de cuvintele Sfântului Grigore Teologul: «Ieri m-am răstignit împreună cu Tine, Hristoase, astăzi Înviez împreună cu Tine».

Prin participarea la slujbele din Săptămâna aceasta Sfântă şi Mare a Paştilor, prin ascultarea Evangheliilor Pătimirilor, prin participarea la slujba Prohodului Domnului, ne-am răstignit duhovniceşte împreună cu Hristos şi ne-am îngropat duhovniceşte împreună cu El, iar în noaptea următoare, la miezul nopţii, sufletul nostru se umple de bucuria Învierii Lui“.

P.F. Daniel, „Foamne şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului“, Editura Basilica, 2008

PATIMILE

Suferinţe divine

Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă, Iisus Hristos este nevinovat. Sunt mântuitoare, deoarece, îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl. Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. „Fiecare mădular al Sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini, faţa, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţa. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi de patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de noi, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi“ se cântă în acestă seară la Denie.

Sursa: evz.ro