GANDURI

https://www.facebook.com/pages/Ganduri/247964438601777

Minunile de la Aiud

A nu te trăda pe tine însuţi

Atunci când oamenii intră într-o relaţie, există o tendinţă de „a i se lăsa pradă", aşa cum face un animal atunci când este prins de un altul. Acesta este un fel de „falsă capitulare", un mod de a ceda al­tuia puterea ta. Aceasta pune bazele unei agresiuni viitoare.

Vă îndemn să intraţi într-o relaţie cu încetul şi pe deplin conşti­enţi, ca să nu renunţaţi complet la voi înşivă. Dorinţa de a-i face plăcere celuilalt, de a fi plăcut şi acceptat, de a fi iubit şi adorat, depăşeşte foarte repede graniţele şi devine trădare de sine. Trebuie să vă daţi seama că re­laţiile pot crea dependenţă. Ele vă pot oferi ocazia de a scăpa de voi în­şivă, de a evita să vă simţiţi sentimentele.

Dacă sunteţi nefericiţi în viaţă, o relaţie poate oferi o scăpare tem­porară de griji dar, mai devreme sau mai târziu, problemele voastre re­vin. Şi ele vor fi exacerbate prin pretenţiile şi aşteptările emise de parte­nerul vostru. Atunci când programele ascunse ale ego-ului ies la supra­faţă, amândoi vă simţiţi dezamăgiţi, ba chiar trădaţi. Starea emoţională a unei noi relaţii promite mai mult decât poate da vreodată. Dacă trăiţi ex­perienţa lui „a te îndrăgosti", să fiţi siguri că puteţi trăi şi experienţa lui „a te des-îndrăgosti".

Insăşi expresia „a-ţi cădea cu tronc" ar trebui să vă spună că această experienţă se referă la trădare de sine. In ce alt domeniu al vieţii ar fi cineva de acord „să cadă" şi să considere asta ca pe ceva minunat? Intreaga tradiţie romantică sugerează că acest lucru este o formă de tră­dare de sine acceptată pe plan social şi aproape instituţionalizată.

Exact aşa cum copilul construieşte un sine fals pentru a face faţă pretenţiilor şi aşteptărilor lipsite de raţiune, impuse încă de timpuriu, tot aşa şi adultul creează o „falsă capitulare" în faţa unei persoane iubite, pentru a uşura durerea izolării personale şi sociale. Motivul pentru care această capitulare e falsă este că ea nu face faţă la apariţia violentă a păr­ţii întunecate. De îndată ce într-o relaţie apar fricile neasimilate, subconştiente, sentimentul de „îndrăgostire" dispare repede. Dacă aceasta ar fi o adevărată capitulare, o unire sacră a doi oameni dedicaţi propriei evo­luţii spirituale, cât şi evoluţiei celuilalt, partea întunecată ar fi acceptată şi îmbrăţişată în lumina abnegaţiei comune faţă de adevăr, autenticitate şi conştientă.

Intr-o adevărată capitulare şi acceptare, nu-ţi alegi partenerul nu­mai pentru că el sau ea te face „să te simţi bine". Partenerul este ales deoarece, pe lângă starea de bine, există o viziune împărtăşită şi o ho­tărâre comună de a evolua. Se creează un context, un mediu vindecător, în care şinele este şi îngrijit şi provocat spre evoluţie. Acesta este un parteneriat conştient. El are tendinţa de a fi opusul lui „a te îndrăgosti", de­oarece nu înseamnă trădare de sine. Mai degrabă, este o hotărâre fermă de a fi prezent în tine însuţi şi alături de cealaltă persoană, prin suişurile şi coborâşurile experienţei.

Majoritatea relaţiilor se desfac de îndată ce apar necazurile. Pro­misiunea „a fi împreună la bine şi la rău" este, pentru majoritatea oame­nilor, o chestie absurdă pentru că mulţi merg la altar fără să-şi fi acor­dat timpul suficient pentru a se cunoaşte. Acesta este motivul pentru care ar trebui descurajate căsătoriile formale. Căsătoriile ar trebui să se înche­ie numai după ce cuplurile au locuit împreună cel puţin trei ani.

Majoritatea relaţiilor nu supravieţuiesc acestei perioade de trei ani de explorare reciprocă. De fapt, multe relaţii nu supravieţuiesc nici peri­oadei de „îndrăgostire". Asta, deoarece, pentru majoritatea oamenilor, relaţiile reprezintă o formă de dependenţă. In esenţă, ele sunt o formă de abuz pornit din dorinţa reciprocă de „a se simţi bine" şi de a evita dure­rea, fragmentarea şi izolarea sinelui.

Oricât de mult s-ar strădui, nici un cuplu nu poate evita partea în­tunecată a experienţei. Starea de cuplu nu reprezintă niciodată un pana­ceu pentru rănile şi traumele psihicului individual. In cel mai bun caz, ea este o încăpere pentru incubaţie. In cel mai rău caz, ea este o succesiune de explozii - întrucât toate „Linile" noastre subterane sunt scoase la lu­mină, din cauza delictelor şi violenţelor reciproce.

Oricât ar fi de greu de crezut, în majoritatea relaţiilor siguranţa emoţională nu este de găsit. Aceasta, deoarece majoritatea relaţiilor cre­ează dependenţă şi sunt temporare. Ele se sfârşesc în neîncredere reci­procă şi/sau în părăsire. Dar atunci când ne îndrăgostim, ne aşteptăm ca celălalt să ne ofere nu numai siguranţă, ci şi stare permanentă de bine. Dacă ar exista un scenariu în viaţă, acesta ar trebui să fie! Ce mod mai bun de a vă pedepsi pe voi înşivă poate exista, decât să intraţi într-o relaţie distructivă, după ce de abia aţi ieşit din alta?!

Desigur, întrebarea se pune cum să evităm acest scenariu de a ne „îndrăgosti" şi de a ne trăda pe noi înşine? Răspunsul este nu să refu­zăm de a ne îndrăgosti sau să căutăm să ne izolăm, ci să ne „îndră­gostim" în mod conştient, sau pur şi simplu, „să fim" îndrăgostiţi.

A fi îndrăgostit înseamnă a fi prezent alături de cealaltă persoană prin suişurile şi coborâşurile experienţei. Inseamnă a observa atracţia, a observa judecăţile care se ivesc. A observa dorinţa de a face plăcere sau de a fi îngrijit. A vedea când suntem acceptaţi necondiţionat şi când sim­ţim condiţii ce sunt impuse asupra darului acceptării şi iubirii.

Inseamnă a intra în acea relaţie cu ochii deschişi, văzând tot ceea ce oferă ea. înseamnă a nu vedea selectiv. A nu vedea numai ceea ce vrem să credem. Inseamnă a-i spune celeilalte persoane adevărul despre ceea ce simţi, Incă de la bun început. Nu numai a împărtăşi admiraţia şi aprobarea reciprocă, ci şi fricile şi judecăţile. Inseamnă a nu ascunde adevărul, unul faţă de celălalt.

Dacă poţi să ţii ochii deschişi, pe măsură ce explorezi atracţia pe care o simţi faţă de celălalt, eviţi sindromul „falsei capitulări". Rămâ­nând treaz de-a lungul întregului proces, poţi evita durerea şi dezamă­girea de a te trezi după o lună sau după un an şi a descoperi că totul a fost numai un vis.

Totul se reduce la o singură întrebare: „Cât de onest vrei să fii?"

Vrei să fii conştient de sentimentele tale şi să-ţi spui ţie însuţi ade­vărul? Vrei să fii conştient de sentimentele tale şi să spui partenerului tău adevărul? Vrei să trăieşti pe deplin sau să te trădezi pe tine însuţi? Dacă-ţi răspunzi cu sinceritate, vei şti în mod clar unde te afli în cadrul relaţiei.

De îndată ce ai ceva de ascuns, în psihicul tău va acţiona înşelăto­ria . Are prea puţină importanţă că este lucrarea sinelui fals sau a falsei capitulări. Lipseşte o parte din tine. Unde a plecat? Şi cine eşti tu fără ea?

Toate măştile trebuie smulse, dacă vrem să stăm faţă în faţă cu noi înşine şi unul cu celălalt. Până atunci, nu e altceva decât un carnaval, un ritual al unui dans făcut în public, al cărui înţeles a fost uitat.

Aminteşte-ţi, fratele meu şi sora mea. Eu văd cine eşti. Eu văd faţa din spatele măştii.

Nu te mai ascunde de mine. Nu te mai trăda pe tine însuţi.

Incetează de a mai căuta plăceri şi de a evita durerea.

Stai drept în tine însuţi. Fă-te vizibil. Fii vulnerabil. Spune ade­vărul. Asta îţi cer.

A demonta ruşinea

Atâta timp cât se emit judecăţi, va fi ruşine în lume. Ruşinea este convingerea că ceea ce este fals este adevărat. Este percep­ţia răsturnată asupra lumii. Ruşinea spune „sunt rău". Acest lucru nu este adevărat şi nu poate fi niciodată adevărat. Dar voi îl credeţi şi proiectaţi această credinţă asupra surorilor şi fraţilor voştri.

De fiecare dată când emiteţi o judecată asupra unei alte fiinţe umane, vă reîntăriţi propria voastră ruşine.

Pacea nu va veni în lume, până când ea nu vine în inima voastră. Şi nu poate veni în inima voastră, atâta timp cât vedeţi duşmani sau oa­meni „răi" în jurul vostru.

Fiecare rău pe care-l percepeţi în lume, indică un loc în inima voas­tră în care nu există iertare şi care cere să fie vindecat. Incetaţi de a-i mai judeca pe alţii, încetaţi jocul blamărilor. Vedeţi fiecare judecată exact ca ceea ce este ea: un atac împotriva voastră înşivă, un atac împotriva fiu­lui lui Dumnezeu, o adâncire a propriei voastre ruşini.

Tu, prieten al meu, eşti unicul fiu al lui Dumnezeu, exact aşa cum sunt şi eu. Lumea există doar în cadrul credinţelor şi experienţelor tale.

Iadul există doar în cadrul judecăţilor tale.

Raiul există doar în cadrul dragostei tale.

Dar tu pretinzi că eşti o victimă a acestei lumi. Tu pretinzi că exis­tă un „diavol" în afara credinţelor tale, sau un „rău" care nu are legătură cu judecăţile tale. Acest lucru nu este adevărat. Fiecare rău provine din judecăţile tale şi fiecare diavol provine din proiecţia ruşinii tale.

Nu încerca să vezi că drama se întâmplă în afara ta, pentru că ast­fel vei pierde cheia împărăţiei.

Cei care se văd pe ei înşişi ca pe nişte victime, îşi vor pierde din putere. Cei care se văd ca slabi, nu vor depăşi obstacolele din viaţa lor.

Drama ruşinii şi blamării se întâmplă numai în mintea ta şi acolo trebuie ea mutată.

Pentru o clipă, hotărăşte-te să crezi: „Sunt vrednic de a fi iubit; de a fi acceptat; sunt vrednic." Şi starea ta de victimă ia sfârşit.

Hotărăşte-te să crezi: „Sunt capabil de a-l iubi pe fratele meu, in­diferent de modul în care el se comportă cu mine" - şi legăturile inviz­ibile ale proiecţiei se vor desface.

Tu eşti cel care deţine cheia împărăţiei. Te invit să o foloseşti.

Dă dragostea pe care o ai de dat  şi dragostea după care tânjeşti se va întoarce la tine, probabil atunci când te aştepţi cel mai puţin.

Dar­­­­ul iertării pe care ţi-1 dai ţie însuţi se extinde asupra tuturor fiinţelor omeneşti. Treptat, lanţul ruşinii şi blamării se transformă în punţi ale iertării.

Intre fiecare dintre trupurile care pare a separa o minte de alta ia fiinţă un pod. între gândurile „nu sunt vrednic de a fi iubit" şi „el/ea nu mă tratează cu dragoste" se creează un pod de autoconsideraţie pe care numai cel drept îl poate trece.

Ceea ce eşti gata să-i dai altuia, ţie îţi dai. Dacă oferi iubire plină de devotament, iubire care priveşte dincolo de vină şi se ridică deasupra judecăţii, cum crezi că poţi primi ceva mai prejos?

Aceasta este o lume circulară. Ce pleacă, vine înapoi şi vicever­sa. Doar aparent este lineară. Ea doar pare că există în timp şi spaţiu.

Adevărul este că gândul şi acţiunea sunt simultane. Nu există „un­deva acolo". Aici şi acolo locuiesc împreună. De îndată ce gândeşti „nu sunt vrednic", apare o experienţă care să-ţi confirme acest gând.

Aceasta nu este o pedeapsă de la Dumnezeu, ci o mărturie a pute­rii minţii tale. Nu-L acuza pe Dumnezeu pentru nefericirea aparentă care ţi se întâmplă. Nu-1 acuza pe vecinul tău, pe soţ sau soţie, sau pe copilul tău. Nu te acuza nici măcar pe tine însuţi. Cere doar să vezi lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat - eliberate de judecată. Vezi cum tu însuţi ai chemat acel eveniment şi el a răspuns imediat chemării tale. Vezi toate acestea, fără să te pedepseşti pe tine însuţi. Vezi toate acestea, fară să pe­depseşti pe străinul care a venit la uşă să-ţi aducă mesajul. Vezi-1, pur şi simplu, acceptând - fiind împăcat cu tine însuţi şi cu experienţa ta.

Dumnezeu vine la tine sub multe forme. Fiecare lucru care ţi se în­tâmplă în viaţă este o parte din experienţa ta legată de Dumnezeu.

Dacă experienţa este dureroasă, întreabă: „Ce pot învăţa eu din această durere?"

Nu-i cere durerii să dispară. Nu respinge lecţia. Asta, deoarece fie­care lecţie respinsă se întoarce sub o altă formă. întreabă în schimb: „Iubite Doamne, ce ai vrea Tu să învăţ din asta?"

Tatăl şi Mama Creaţiei îţi cer doar ceea ce contribuie la trezirea ta. Asta, deoarece ei s-au trezit şi doresc ca tu să faci acelaşi lucru. Dragos­tea lor pentru tine este atât blândă, cât şi aspră. Un singur gen de dragoste nu este suficient. Este necesar să ai atât dragostea tatălui, cât şi dragostea mamei.

Roagă-te la Tatăl pentru curaj şi la Mamă pentru blândeţe. Cu aju­torul curajului treci prin fricile tale. Cu ajutorul blândeţii îţi deschizi inima.

Paul Ferrini - Linistea inimii

Iubirea

Am fost învãţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu cã pânã şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie sã fie o problemã a minţii. Iubirea aparţine inimii, însã întreaga noastrã societate a încercat sã o ignore, deoarece ea nu este logicã, ea nu este raţionalã, iar mintea a fost educatã cã tot ceea ce este ilogic e greşit, cã numai lucrurile logice sunt corecte. Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignoratã, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlãturatã din existenţa noastra, ea a fost aproape în întregime redusã la tãcere. Nu i s-a dat niciodatã şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodatã posibilitatea actualizãrii propriului potenţial. Mintea este, deci, aceea care dominã. Mintea este bunã atunci când e vorba de bani, mintea este bunã atunci când e vorba de ambiţie, însã ea nu este de nici un folos atunci când este vorba de iubire. Banii, rãzboiul, dorinţa, ambiţiile - iubirea nu poate fi pusã în aceeaşi categorie cu ele. Iubirea are o altã sursã în fiinţã voastrã, ea se gãseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie.
Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie rãzboiul insistã asupra unei educatii a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapãrat un obstacol. Dacã eşti soldat şi ai inimã, îţi este cu neputinţã sã ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armã pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: "aşa cum ai o soţie, copii, o mamã şi un tatã care te aşteaptã, tot astfel şi acest biet om trebuie sã aibã o soţie, copii, mamã şi tatã care îl aşteaptã; cu toţii îl aşteaptã sã se întoarcã acasã." El nu ţi-a facut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militarã? Pentru a fi promovat în grad?
Dacã încercaţi sã vã imaginaţi modul în care societatea ar putea deveni perfectã, pânã la urmã renunţaţi - pare cu neputinţã. Existã atât de multe conflicte. Şi se pare cã nu existã nici o cale de a ajunge la armonie. O societate umanã armonioasã este posibilã - ar trebui sã fie posibilã - deoarece ar reprezenta pentru fiecare prilejul cel mai favorabil de a evolua, de a fi el însuşi. Fiecare ar avea la dispoziţie cele mai bune posibilitãţi. Se pare, aşadar, cã modul de a fi al societãţii contemporane este absolut stupid. Cei care creeazã utopii nu sunt nişte visãtori, însã aşa-zişii realişti, care îi condamnã, sunt cu adevãrat stupizi. Toţi sunt însã de acord asupra unui lucru: cã trebuie sã se faca ceva în legãturã cu societatea. Atât unii cât şi ceilalţi se ocupã numai de societate. Şi aceasta este greşeala lor. Aşa cum vãd eu lucrurile, utopia nu este ceva care se realizeazã; este ceva posibil, însã trebuie mers direct la cauze, nu la simptome. Iar cauza se gãseşte în individ, nu în societate.
Omul a uitat cine este cu adevãrat. El este aproape hipnotizat de o anumitã idee despre sine însuşi, pe care o poartã cu sine toatã viaţa, fãrã sã ştie cã nu este el, ci numai umbra sa. Iar aceastã umbrã nu poate cunoaşte nici un fel de împlinire.

Banii

Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv cã nu am fost în stare sã punem la punct un sistem financiar sãnãtos, în care banii sã deserveascã întreaga omenire, şi nu sã devinã obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii reprezintã un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lãcomie. Astfel, banii nu reprezintã decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvatã schimbului; nu existã nimic rãu în ei. Însã felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit. Dacã nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţã este o catastrofã. Şi toatã viaţa încerci sã câştigi bani, prin orice mijloace. Dacã ai bani, asta nu schimbã cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar aceastã dorinţã nu mai are limite. Şi în cele din urmã ai atât de mulţi bani - cu toate cã nu sunt destui, nu sunt niciodatã destui, sunt însã mai mulţi decât ai altora - încât începi sã te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însã îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga.
Astfel, vor exista douã categorii de fiinţe: prima - cele care încep sã facã
donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua - cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuã angoasã. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat este cã respectiva fiinţã a lucrat din greu, o viaţã întreagã, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sãdeşte dorinta, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic. Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpãra orice, în afarã de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpãrat. Însã nimãnui nu îi pasã de aceste lucruri. Meditaţia nu poate fi cumpãratã, iubirea nu poate fi cumpãratã, nici prietenia sau gratitudinea; însã nimãnui nu îi pasã de acestea.

Viata si individul

Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuã. Dar oamenii au impresia cã ei înşişi reprezintã ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenitã; viaţa este o continuã schimbare. Cu cât existã mai multã schimbare, cu atât viaţa este mai abundentã. Iar o viaţã abundentã aduce cu sine extraordinare schimbãri, clipã de clipã.
Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior. Şi nu existã nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însã aceasta nu înseamnã cã Rabindranath Tagore este superior pentru cã nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred cã fiecare reprezintã o manifestare unicã. Trebuie deci sã
renunţãm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi sã le înlocuim cu ideea nouã de unicitate. Într-adevãr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multã iubire şi vei vedea cã fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.
Fã pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximã plãcere ţie şi celor din jurul tãu. Fã ceva care sã înalţe în tine un cântec şi sã creeze un ritm al celebrãrii în jurul tãu. O astfel de viaţã o numesc religioasã. Ea nu se bazeaza pe principii, pe disciplinã şi nici pe legi. Ea se rezumã la o singurã idee: aceea de a-ţi trãi viaţa în mod inteligent.
Obedienţa are o anumitã simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţã de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentã întreabã întotdeauna: "De ce ? De ce trebuie sã fac acest lucru? Pânã când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele, nu mã voi implica în realizarea lui." Numai aşa devine cu adevãrat rãspunzatoare.
Este imposibil pentru un sfânt sã fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfant. (Osho)